După abdicarea forțată a Regelui Mihai I și proclamarea Republicii Populare Române, la sfârșitul anului 1947, noua putere politică a întreprins un proces complex de schimbare a țării. Acesta a presupus, printre altele, naționalizarea mijloacelor de producție, colectivizarea agriculturii, epurarea sistemului administrativ și de învățământ, industrializarea forțată. În acest context, măsurile de reprimare au fost utilizate împotriva categoriilor sociale considerate „periculoase” de către noul regim. Instrumentul principal al represiunii din perioada comunistă a fost Securitatea, înființată prin Decretul nr. 221/28 august 1940. Alături de Securitate, Miliția, creată în ianuarie 1949, a fost utilizată de asemenea în scop punitiv.
Istoria represiunii comuniste în România a cunoscut mai multe etape. Cele mai acute s-au desfășurat între anii 1947-1953, de la instalarea regimului și până la moartea lui Stalin, apoi între anii 1958-1962, perioadă care avea să debuteze în contextul Revoluției din Ungaria (1956) și a retragerii trupelor sovietice din România (1958), și avea să se încheie în anii de stabilizare a regimului comunist, după 1960.
În această perioadă au funcționat mai multe spații represive: centre de anchetă, închisori, lagăre și colonii de muncă forțată, centre de deportare și domiciliu obligatoriu. „Dușmanii poporului” primeau în general condamnări în baza articolului 209 al Codului Penal (1948) – „uneltire contra ordinii sociale”. Începând cu ianuarie 1950 regimul a utilizat și sistemul internărilor administrative. Acesta presupunea pedepse fără proces, între 6 și 60 de luni, pentru persoanele considerate periculoase pentru regim. Sistemul se aplica atât persoanelor indezirabile, asupra cărora nu existau suficiente probe juridice ale vreunei vinovății, cât și deținuților considerați „ne-reeducați”, care primeau astfel un supliment de pedeapsă în mod discreționar, fără a fi învinuiți, judecați sau fără a avea dreptul de a contesta, chiar și formal, decizia.
Pe lângă condamnarea la închisoare sau utilizarea muncii în colonii, regimul comunist s-a folosit și de dislocări de populație și stabilirea domiciliului obligatoriu pentru a menține controlul asupra populației. Chiar dacă prin decretele de grațiere din perioada 1962-1964 au fost eliberați toți deținuții politic din România, regimul a continuat să utilizeze alte mijloace pentru a pedepsi pe cei care i se împotriveau. Un altfel de mijloc a fost internarea în azilele psihiatrice, utilizate ca parte a represiunii după 1965. Pe lângă aceasta, represiunea a luat și alte forme, iar autoritățile au înscenat multor opozanți delicte de drept comun, pentru a masca detenția pe motive politice.
Autor: Dan Mihai Țălnaru
Penitenciarul Râmnicu Sărat, IICCMER
