„Maria era entuziasmată de noua sa locuinţă şi i se părea „o idee romantică aceea de a locui între zidurile unei vechi mănăstiri“. În timpul construirii palatului, principesa Maria, care vizita destul de des locul, nota: „Cu o zi în urmă l-am întâlnit acolo pe arhitect cu planurile şi cred că locuinţa va fi drăguţă şi confortabilă, dar şi cu multe camere. Este mai degrabă un loc original, căci a fost înainte o mănăstire şi se intră printr-o curte în mijlocul căreia se află o biserică“. [...] La 26 mai 1948, prin decretul nr. 38, Prezidiul Marii Adunării Naţionale a Republicii Populare Române a hotărât că: "Toate bunurile mobile şi imobile care la data de 6 martie 1945 se aflau în proprietatea fostului rege Mihai şi a altor membri ai fostei familii regale trec în proprietatea statului român" Noul regim politic instaurat în România a avut drept principal obiectiv ştergerea sistematică din memoria colectivă a ceea ce reprezenta instituţia monarhică, Palatul Cotroceni suferind o distrugere fără precedent. Palatul a fost pur şi simplu "golit" de ceea ce avusese mai valoros, majoritatea încăperilor păstrând doar mijloacele fixe. [...] Reconstrucţia, modernizarea, extinderea și dotarea sa s-au constituit într-unul din cele mai importante şantiere de acest tip din România socialistă, iar viziunea de restaurator a arhitectului Nicolae Vlădescu, coordonator al lucrărilor, a fost în primul rând un omagiu adus arhitecţilor care au zidit și remodelat în timp ansamblul Cotroceni, reluând și reinterpretând stilurile arhitecturale ce decoraseră anterior acest monument istoric pentru a crea o nouă înfățișare Cotrocenilor. Opțiunea estetică a restauratorilor a vizat conferirea unei anumite coerențe stilistice, în special în aspectul exterior al palatului, nefiind supuși atât de mult ingerințelor, de cele mai multe ori neinspirate, ale președintelui Nicolae Ceauşescu, noul comanditar.”
Autor studiu: Ștefania Dinu
